O simpla zi de miercuri, intunecata si ploioasa, cozi infernale in trafic si picaturi de ploaie scurse pe geamuri aburite. Lume plictisita, poate prea plictisita pentru a se mai manifesta nervos, agenti de circulatie plictisiti de banalul cotidian.
Stau la stop si ascult pasiv un cd scris cu prea multa lejeritate o seara inainte. “why don’t you want me like the other boys do? They stare at me while I stare at you” zambesc visand la zile toride de vara.
Un claxon imi intrerupe momentul de nostalgie estivala, trag aer si pornesc. Un 207 negru in care zaresc o silueta feminina imi taie calea, dupa cateva semafoare suntem paralel, asezati in asteptare. Presat de curiozitate, prin geamurile pline de picaturi remarc prezenta feminina ce conduce.
Era la fel ca acum 1 an cand ne-am vazut ultima data. Agitata, vorbea la telefon mult, trecea semafoare pe galben si mereu calatoria cu ea era o aventura. Cand parasea insa acel spatiu devenea alta persoana. M-a recunoscut si ea…ne-am salutat si in cateva minute am ajuns direct intr-o cafenea pe Floreasca. La 9 dimineata eram primii clienti ce savurau cafeaua cu vanilie admirand ploaia de afara. Ultima data cand ne-am vazut ploua la fel de tare, dar era vara. Motzaiam tinandu-ne in brate in acel pat mare din garsoniera ei inchiriata, adulmecand mirosul de praf incins, racorit de ploaie. Stateam ore intregi fara sa ne spunem nimic, doar zambind si privindu-ne amagitor. Imi spunea ca ii place cum o ating. Clipa aceea mi-a revenit acum in minte, mi-a spus ca se gandea frecvent la acele momente.
Intr-o seara venind acasa m-am abatut la pe ea, era prinsa cu treaba si am asteptat-o 1 ora in fata blocului cu bomboanele ei preferate. A aparut, o vedeam trista; cand m-a vazut, surprinderea i-a marcat chipul, nu s-a bucurat dar nici nu a fost indiferenta. Ma simteam nefiresc si ne-am despartit stabilind ca ne intalnim pe seara in locul nostru retras de forfota orasului. Am invitat-o la masa si mi-a zis via sms “mortii nu se hranesc”. Mintea ei era oricum in alta parte, precum si inima. De atunci nu am mai auzit nimic de ea, a disparut instant din mintea mea. Nici macar numele pe care il auzeam frecvent nu il mai asociam cu imaginea ei. A murit pentru mine, iar azi la cafea imi spunea ca pentru ea nu a fost la fel.
Ce conteaza acum regretele ei? Ce conteaza ca in tot acest timp s-a gandit mult la acele clipe, la ideea ca m-a ranit si ca ma voia, dar teama o tinea departe de a face ceva? I-am multumit ca nu m-a cautat si pentru clipele de atunci. Pentru faptul ca mi-a generat sentimente si nopti nedormite. Ca si celelalte din viata mea, a fost un element ce a produs ce sunt eu acum.
Ne-am despartit schimband carti de vizita. Cand mi-am verificat mail-ul , ma invita la pranz. I-am raspuns prea sincer “mortii nu se hranesc”.
