- Tu nu o sa mai ai iubirea mea...sau daca o s-o mai ai, nu o sa ma mai ai pe mine. Nu stiu sa iti spun de cand, poate de acum, cine stie? poate de cand ies din camera asta...poate abia maine dimineata sunt fara tine. Curand, oricum...dar sa stii ca nu te las pentru ca vreau sa te las. Stiu ca nu vrei nici tu. Te iubesc, ma iubesti, dar nu stiu...Uite, tu ma iubesti...rosu! mult prea rosu! Rosu, cu aminitirea pasiunii care a fost intre noi, cu o dragoste exagerata care nu te lasa sa imi dai drumul, cu spini, cu gelozie, cu intensitatea vremurilor noastre demult apuse. Ma iubesti in trecut, enervant, obositor, atat de rosu.
- "Si tu? Ma iubeai si tu asa...rosu, cum spui. Iti simteam bataile inimii chiar si atunci cand ma sunai. Era pasiune acolo, o simteai, eram pasiunea ta! Sa nu imi spui ca nu a fost asa! Tu cum ma iubesti?"
- Te iubesc in prezent, asa cum suntem azi. Te iubesc...albastru. Pur, senin, libertin, poate prea copilareste din perspectiva ta. Te iubesc in libertatea sufletului meu, si al tau. Te iubesc atunci cand te las fara mine si raman fara tine, cand rezist sa fiu fara tine. Te iubesc albastru si mereu la tine ajung; esti peste tot, pe tine te vad cand privesc in sus. Da, te iubesc in viitorul meu, in certitudinea mea. Te iubesc vara la mare, fara limite, fara sa stiu unde esti. Eu stiu ca noi doi nu ne vom mai iubi rosu niciodata, ne vom pierde in iubirea ta. Ne putem iubi albastru, in schimb, te-as putea iubi mereu."
M-ai sarutat pentru cateva secunde si m-ai strans in brate. Nu mi-ai raspuns. Stiam ca nu ai inteles mai nimic din ce ti-am spus, dar ai prins o idee: cumva, te iubeam. Erai fericita in indiferenta ta si ai iesit din camera sperand ca intr-o zi o sa intelegi cum sa ma iubesti si tu albastru. Acum, am ajuns sa mai impartim doar o tacere, careia fiecare ii spune ce vrea. Noi nu mai vrem sa ne ascultam.