so close, yet so far

  

In casa de la malul oceanului ramase doar ea si gandurile ei, sentimente reci invaluite in briza calda. Un ocean rece si albastru, exact ca ochii ei, o incapere vasta cu pereti alb-crem si podea din lemn de nuc lacuit, luminoasa, cu perdele albe, diafane, ravasite de adierea vantului, invaluite in lumina calda a verii ce patrunde prin nenumaratele ferestre lasate larg deschise. Pianul din lemn de artar din colt era singurul martor al trairilor ei interioare, al framantarilor ce le ascundea cu o putere de zeita in spatele ramelor ochelarilor de soare. Era majordomul pasiunii ei, adesea mut, rareori galagios, etern nostalgic, dar mereu melodic. Martorul noptilor de amor pe podelele reci, al diminetilor cu aroma de cafea cu lapte, al dupa-amiezilor lenevite pe divan cu carti de edgar allan poe in mana, al serilor imbibate in parfum si mireasma de Chardonnay.
Adierea vantului printre frunzele palmierilor din fata prispei, valurile oceanului ce se spargeau pe plaja si clinchetul clopoteilor de vant era singura "muzica" ce rasuna discret in aceasta casa goala, refugiul ei departe de lume, de griji financiare si satisfactii materiale. 

In dreptul usii de la intrare, zace uitata corespondenta : zeci de plicuri divers colorate, un ziar si cateva invitatii la petreceri nocturne pe plaja, insa singurul plic relevant pentru ea isi astepta pasiv pe claviatura pianului posesoarea lui de drept. Sosise in primele zile ale sederii sale, dar nu-l deschisese inca. Poate placerea misterului, poate teama de necunoscut sau doar dorinta de a pastra intacta clipa o retinuse. Purta doar o camasa alba cu manecile suflecate si pasea timid, pe varfuri, desculta printre umbrele ce-si modificau neincetat formele peste podea. Cu parul desfacut, inca umed dupa baia din zori, cu nasturii camasii desfacuti, lasand sa se vada sanii ei rotunzi, perfecti, dadea tarcoale pianului privind plicul galben inca nedeschis. Juca perfect cartea indiferentei, insa curiozitatea era arzatoare, dorea sa-si plimbe degetele peste randurile scrise, asemenea unei carti scrise in alfabetul Braille, voia sa atinga foaia pe care el isi asternuse gandurile pentru ea, suma tuturor trairilor, simtirilor si sentimentelor era inchisa in acel plic, ca o cutie a pandorei ce ascundea cele mai launtrice simtiri ale unui barbat. Ea era posesoare de drept al acelui plic, posesoarea randurilor asternute pentru ea. Isi plimba degetele subtiri peste claviatura pianului, clapele din tei lacuit se aplecau usor sub atingerea fina a amprentelor sale, ca o pledoarie pentru muzica, pentru viata.

Se aseza usor pe scaunul din fata pianului si incet incepu sa cante un fragment de Ceaikovski, insa se opri cand ajunse la clapele ascunse sub plic. Il ridica, inchise ochii si il desfacu asemenea unui cadou, lasand surpriza sa prinda contur la deschiderea ochilor. Foile se unduiau in adierea vantului din casa, randurile erau scrise ordonat, cu stiloul si o cerneala de un albastru sincer.

"As fi vrut ca atunci cand ai plecat, sa te fi dus mult mai departe. As fi vrut sa trantesti mai tare usa, sa fi luat cu tine si cutia cu fotografii de sub pat si sa fi stiut ca m-a durut cand ai lasat-o acolo. As fi vrut sa iei toata durerea cu tine, nu ca s-o simti tu, ci ca sa ma protejezi pe mine. As fi vrut sa te duci atat de departe, incat sa nu te mai pot vedea deloc, sa nu mai stiu unde ai ajuns si sa nu imi mai vorbeasca nimeni de tine. Mi-ar fi placut ca dupa ce pleci, sa nu ma mai cunoasca nimeni. M-as fi trezit a doua zi si as fi intalnit oameni frumosi, le-as fi spus ca am ajuns doar azi in lumea asta. Le-as fi zambit printr-o inima inca intreaga si le-as fi dat curaj sa tipe si sa fuga dupa cele mai tampite vise, iar eu as fi facut acelasi lucru. M-as fi protejat de rau si ura cu o naivitate rara, cu o bunatate care acum nu o mai cunosc. As iubi din tot sufletul meu, oceanul si cerul, ploaia si strazile, luminile si fiecare stea ! As fi iubit, sunt sigur, orice alt suflet frumos care m-ar fi lasat sa il iubesc.
Sau...poate din contra, as fi vrut sa nu pleci deloc. As fi vrut sa zambesti, sa ma strangi in brate, sa te asezi in patul meu si sa deschizi cutia de sub pat. As fi vrut sa imi iubesti tu sufletul, asa cum e el, sa il fi tinut in palmele tale, ca pe cel mai fragil lucru pe care l-ai cunoscut vreodata. Ah, ce-as fi vrut sa ma cunosti, sa ma ingrijesti, sa nu ma lasi singur. As fi vrut sa imi spui tu mie ca lumea e buna, sa tip la tine, caci eu nu as fi crezut, si sa ma lasi sa vad ca tu esti lumea mea. As fi vrut sa crezi in mine si in tot ce ti-am spus, si atunci cand nu imi mai stiam vorbele, si atunci cand bausem prea mult vin. As fi vrut sa imi asculti fiecare bataie a inimii, si sa o intelegi, asa cum incercam eu sa le inteleg pe alte tale, in toate noptile nedormite. As fi vrut sa ma invelesti in noaptea aia si sa stingi lumina, dar sa-mi fi spus ca o s-o aprinzi iar, intr-o zi.
Nu stiu cum te-as fi vrut, dar nu te-as fi vrut undeva, acolo. Nu te-as fi vrut uneori, sau in unele feluri, nu as fi vrut o parte din tine, nu as fi vrut zile bune si zile rele, n-as fi vrut amintiri sau un prezent incert. As fi vrut sa fie un drum drept, in jos, in sus...nu stiu cum te-as fi vrut, dar te-as fi vrut intr-o claritate dureroasa pe care doar eu o pot intelege, te-as fi vrut ca pe adevarul meu absolut, inger sau demon, cum ai fi fost.

Sunt inconjurat de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima, iar eu...eu am o dorinta: una atat de arzatoare, incat imi omoara timpul si intelegerea. Imi doresc atat de mult un suflet curat. Imi doresc bunatate, frumusete, emotie si o fericire nebuna, o doza de naivitate si un munte de sperante. Imi doresc sa imi rada sufletul cate putin in fiecare zi, si sa ii vindece pe altii. Doamne, cat as vrea un suflet curat, pe care sa nu fi calcat nimeni, ci doar intact si capabil de o lume mai buna. Ii urasc, pentru ca ei pot avea intr-o zi tot ce isi doresc din telurile astea banale, pe cand eu...eu niciodata nu o sa am un suflet curat, niciodata!"

..si stranse foile la piept, atat de tare incat le mototoli, iar ochii i se umplura de lacrimi -  sarate, ca apa oceanului ce ne ineaca toate sperantele.






intr-o zi o sa ma apuc sa scriu o carte cu tot ce e in mintea si in sufletul meu. si sper sa nu sperii pe nimeni