Ma simt atat de descumpanit, incat ma-ntreb daca o sa mai am vreodata puterea sa ma vad langa altcineva, sa iubesc pe altcineva. Nu sunt ranit de ea, nu o astept pe ea, nu o iubesc pe ea, dar...de cand nu a mai fost, nimeni nu a schimbat nimic, nimeni nu a inlocuit-o, nimeni nu m-a facut sa simt ceva, orice, si ma tem de chestia asta. Mi-e frica si mi-e rusine pentru ca stiu cat timp a trecut si stiu ca nu a mai fost nimeni aici, oricat de mult as fi vrut. Mi-e teama ca nu stiu cat timp o sa mai fie asa, nu stiu daca eu am ales asta sau daca efectiv nu sunt capabil sa las pe cineva sa se apropie de mine. Au trecut sute de zile, am amortit atat de tare incat ma gandesc daca intr-adevar te-am avut vreodata aici. Am uitat cum te simteam cu mine chiar daca nu erai, am uitat cum nu puteam sa nu te astept si cum n-am putut sa nu ma lupt, sa nu ma zbat si, cand tu ai fost totul, mi-am dat seama ca nu te-am avut; chiar daca ai fost pentru mine pe lumea asta si pe oricare alta. Uneori inca ma vad cu tine, langa tine, in dreapta ta, in stanga sau oriunde am fost mereu si credeam ca acolo mi-e locul - aproape de tine. Poate-i doar obisnuinta de a te vedea pe tine, nu stiu. Poate din inertie, poate imi pare prea obositor sa fiu nevoit sa pornesc totul de la capat cu altcineva. Au fost multe luni in care te-am invinuit pe tine pentru raceala mea fata de oameni, pentru durerea mea dar si pentru lipsa ei. Iar acum ca nu mai esti, ma-ntreb daca cumva o sa mai fie bine vreodata. Au trecut sute de zile, luni si nimic nu s-a schimbat. Mi-ar fi placut sa fiu inca legat de tine in vreun fel, dar vreau sa ma crezi ca am uitat; nu doar pe tine, ci si pe mine, undeva acolo intr-o margine a sufletului tau. Am uitat sa simt, sa-mi amintesc, sa stiu ca am putut si ca n-am cum sa nu mai pot. Ma simt de parca tu ai fi fost singurul lucru bun si memorabil, si ca de cand nu ai mai fost, nici eu nu am mai fost nimic.
Te-am uitat atat de tare ca mi-e rusine de asta... Te-am lasat undeva unde sa te mai pot gasi doar atunci cand vreau, nu atunci cand sunt fericit. Si totusi nu mi-e bine. Ce am avut cu tine nu s-a terminat, si cred ca asta ma scoate din minti cateodata. Sunt multe lucruri nerezolvate in mintea mea, multe raspunsuri pe care as fi avut nevoie sa le primesc, multe explicatii, multe „o sa ma-ntorc” , dar nu s-a intors nimeni. Tu ai fost baza tuturor ruinelor din mine, restul oamenilor doar au completat asta, si-acum asta vad si asta sunt eu, nimic altceva decat o gramada mare de lucruri neasezate la locul lor, nerezolvate, peste care nu mai are loc nimic si nimeni. Nu iubesc, nu simt, nu-mi amintesc.
Am pierdut sirul scrisorilor pe care ti le-am scris si nu le-ai citit nicicand, in fiecare dintre ele ti-am spus "ramas bun"; acum, spune-mi, cunosti ceva mai cinic de-atat? De-asta spun ca-mi pare c-am innebunit, si-asa si este, am luat-o razna incercand sa uit, cumva, sa merg mai departe si cred, m-am distrus incercand sa accept sfarsitul. Iar acum, aici, totul e altfel. Nu iubesc pe nimeni. Nu duc dorul nimanui.
A sosit si momentul asta. Nu vreau sa-ti mai scriu; nu are rost, nu foloseste la nimic. Mi-am trecut sufletul prin cea mai cruda agonie, iar astazi, nici nu mai urasc, nici nu mai refuz; vreau doar sa stii ca sunt in razboi cu lumea si cu mine, ca nu mai am liniste pe nicaieri pentru ca efectiv am innebunit incercand sa ma vindec. Sa-mi scrii peste mult, mult timp sa-mi spui ca esti fericita si ca iti amintesti de mine. Pana atunci, n-ai sa mai auzi de mine. M-a durut totul. Adio.
