To what we had before

Tot ce avem in viata asta are un sfarsit. Orice tigara fumezi, fie ca te bucuri de fiecare fum, fie ca iti sta in gat, dar te ambitionezi ca prostul, pana la urma tot scrum ajunge. Orice cafea bei, ca esti mahmur, ca esti obosit, ca iubesti cafeaua aia, pur si simplu, pana la urma pe fundul canii tot zat va fi.
E ciudat, nu? Tu stii asta, eu stiu asta si nici unul din noi nu pare sa inteleaga vreodata cand se intampla, inca o data. Daca maine te vad pe strada, te opresc si iti spun ca tot ce traiesti tu acum mai frumos, diseara dispare, ma crezi? Nu ma crezi...razi, te uiti lung dupa mine, iti spui ca sunt nebun...dar stii sigur ca nu am dreptate? N-ai sa stii vreodata. Vezi, spunem ca nimeni nu ne avertizeaza in legatura cu sfarsitul lucrurilor bune din viata noastra - si daca ne-ar avertiza, ce?
Toate se termina si ramane un gol de care nu iti era dor in niciun fel. Cand pierzi, niciodata nu simti ca ti-au ramas toate celalalte - niciodata nu te pune pe picioare faptul ca ai prieteni buni aproape, sau o familie care sa te prinda sau cineva care te astepta demult. Niciodata nu vedem ce mai avem, ca asa ne e natura asta de rahat: vedem ce-am pierdut si vedem ce-a lasat in urma. Ce sa lase? Multe, prea multe, parca toate care au fost, dar cand te uiti mai bine, nu mai e nimic...si iar iti pierzi mintile.

E asa de normal sa pierzi, ai facut-o de atatea ori. Ai pierdut de fiecare data cand ti s-a spus "iti promit!" si n-a fost asa. Ai mai pierdut si atunci cand ti s-a zis "sunt aici" si n-a fost...sau atunci cand, din contra, ti-a zis "ma intorc!"  si inca te uiti spre usa aia. Cand pierzi asa de mult, iti spui ca nu mai ai nimic si nici nu mai vrei sa ai. Nu vrei sa mai ai un suflet in maini, pentru ca stii ca nu poti sa il ai cu adevarat fara sa il dai pe al tau. Cand pierzi asa de mult, nu mai vrei sa stie nimeni ca macar ai un suflet. Esti rece, distant, tare, esti un jeg de om si ranesti mult, pentru ca te doare ca recunosti asta sau nu, si te-ai speriat. Te-ai speriat de tine; si e trist.
Pierdem tot, zi de zi. Pierdem fericirea, mesajele de dimineata si cele de noapte buna, florile, biletelele, discutiile interminabile care aveau un sens candva, zambetele, ceaiurile, cafelele si zecile de pizza impartite. Pierdem iubire, vise, putere si orice fel de speranta, pana cand incet-incet, pierdem tot ce am construit pana atunci.
Pierdeam noptile cu tine, in alcool, cearceafuri, rasete si multe, multe vise. Asta era tot ce vroiam vreodata sa pierd, dar n-ai inteles...
Cand pierzi tot si tipi cu o disperare greu de descris, stii ce realizezi? Un singur lucru iti trece prin minte, mintea aia care nu iti mai apartine si pe care o renegi acum pentru ca iar nu si-a facut treaba! Realizezi ca ti-ai pierdut timpul, stii, asta e tot ce ai facut. Ti-ai pierdut timpul in locul nepotrivit, iar, unde credeai ca e ultima oprire.

Credeai ca e gata? Credeai ca ti-a ajuns, credeai ca cineva acolo sus s-a gandit la tine, intr-un final? Credeai ca pana la urma, primesti ceva? credeai ca ai ajuns "acasa"? Deschide-ti ochii si uita-te mai bine - ai pierdut. E gol..
O sa-ti zica toti acum sa zambesti si sa mergi mai departe, si tu fa ca ei, caci spune-mi tu...ce mai ai de pierdut ?  Cine, ce iti mai poate lua?

I get drunk on stolen kisses

"ma bucur ca te-am vazut" ...asta a fost tot ce mi-ai spus. Cand am plecat de langa tine, m-am simtit ca un strain. In acel moment m-am gandit la toate acele dati in care-mi spusesei cat de mult ti-am lipsit. La conversatiile care se terminau cu un zambet, o imbratisare, un vis tarziu in noapte. Si m-am simtit mai singur ca niciodata.
In ultimele luni, m-a urmarit mereu senzatia ca nu sunt intreg, ca un necunoscut face toate lucrurile pe care le fac eu, iar ca adevarata mea viata ma asteapta intr-un loc unde n-o pot ajunge. Precum o frunza in bataia vantului, imi cuprind trupul spulberat, asteptandu-mi prabusirea. Ma intreb daca ar fi fost mai bine daca as fi ramas alaturi de tine pana la sfarsit. Mi-am dorit sa fiu mai puternic, mai putin vulnerabil, dar in schimb te-am pierdut pe tine.
Eu mi-am făcut alegerea. Sper ca tu ai ales-o pe cea buna.

Uneori ma gandesc daca ti-ar mai placea persoana ce am devenit. Sau daca ai mai regasi la mine parti din ceea ce am fost eu. Cu fiecare bataie de inima, fiecare saptamana ce trece, ma recunosc din ce in ce mai greu. Vreau sa-ti scriu atat de multe, dar data viitoare cand ne vom intalni nu iti voi spune nimic din toate acestea.

                                 

don't kill what's left of me

Ne-am ales un loc dragut prin centrul vechi pentru seara de Revelion, desi am lalait-o in a ne decide intre Brasov, Bran sau Predeal, tot in Bucuresti am ramas. Ca orice seara de sfarsit de an m-am pregatit impecabil : un nou look, un nou parfum si o noua atitudine. Nu lipsea nimic...totul era pregatit pentru petrecerea anului.
Incet, incet lumea isi facea aparitia; admirabile costume, dragute picioare, interesante decolteuri, delicioase parfumuri. La ora 23:59 eram in Piata. Am numarat impreuna cu miile de oameni pana in clipa in care am intrat in noul an. Buna Andra, incantat sa te cunosc, bla bla bla...

Mi-am sunat parintii si am trimis un singur sms la ora 00:01. Pana in zori nu am primit nici un raspuns. Fiecare pahar pe care il comandam, fiecare femeie pe care o abordam, fiecare melodie ce o dansam si fiecare km pe care il faceam la volan in stare de ebrietate nu compensau lipsa unui raspuns la singurul mesaj trimis. Am ajuns acasa in zori; era lumina afara, orasul era pustiu si eu stiam cel mai bine ce inseamna pustiu, pentru ca pustiul era in inima mea in toata definitia lui. Am dormit vreo doua ore si m-am trezit cu gandul de a pleca la ea.
Ea nu mai este in Bucuresti, ci intr-un oras la malul marii. Era ora 10 dimineata pe 1 ianuarie, iar eu paraseam Bucurestiul catre iesirea pe A2. Au trecut rapid zecile de kilometri, sutele, minutele, orele si am ajuns. Nu mai fusesem decat o singura data intr-un oras ce s-a intunecat la sosirea mea.
Ma puteam astepta la orice, sa o gasesc in casa cu alt barbat si sa o deranjez, sa fie plecata din oras, sa fie in vizita la parinti, sa fie oriunde ca orice om de Revelion....dar simteam ca am venit sa o vad si o sa o vad cu orice pret. Nu aveam haine de schimb, incarcator, nimic; doar un card de debit si o dorinta pentru prima zi a anului.

Am parcurs cu aceeasi intensitate fiecare km din orasul ei, aceeasi intensitate ca acum 2 ani, atunci la picior acum la volanul focusului ce ma apara de ger si ninsoare. Am revazut tot ceea ce vazusem pentru o singura data acum 2 ani. Am ajuns la ea parca ghidat de un singur sentiment...
Pe drum nu am oprit nici macar sa imi iau ceva de baut sau sa ii iau bomboanele cu care era obisnuita. Pare incredibil pentru un creier omenesc ca dupa atata timp sa ajungi in acelasi loc doar prin puterea inimii. Si mai incredibil este ca in clipa in care am intrat pe strada ei m-a sunat, din senin.
I-am auzit vocea in secunda in care i-am vazut masina. Cautam un loc de parcare in timp ce ii auzeam vorbele. Nu imi amintesc nici acum ce imi spunea, ci doar clipa in care i-am spus sa se uite pe fereastra pt ca sunt in fata ei. Pentru o secunda m-am retras gandindu-ma ca poate e cu cineva...apoi mi-a zis "nu esti sanatos...urca".

Am imbratisat-o neutru in simturi, exact cum un prieten isi revede dupa ani buni camaradul. I-am cerut ceva de baut, nu neaparat de sete..mai mult ca motiv sa imi caut cuvintele si sa o tin la distanta. In fiecare secunda ce a urmat mana mea intarzia pe corpul ei, mana ei intarzia pe mana mea.
Nu ne-am vazut un an intreg; nu ne-am vazut pentru ca am ales sa sufar decat sa ma duc la ea, am ales sa beau si sa imi petrec serile cu prezente sterse decat sa imi arat sentimentele fata de singura femeie ce exista in tot ce fac. Am ales variante ieftine si fade la variante ce imi tineau inima departe. Am zis ca doar suferind departe de ea ii pot oferi ceea ce nu am putut sa ii ofer in clipele in care imi impregna tricoul cu lacrimi adormind in bratele mele. Am crezut ca infantilitatea mea din trecut va fi stearsa de timpul ce trece si de cei care sunt intre noi. Dar nu a fost asa.

Mi-a spus ca s-a indragostit nebuneste de Craciun si ca a facut gesturi si mai nebunesti pentru a intra in contact cu el. Tot de Craciun s-a despartit si de tipul cu care era din clipa in care ne-am despartit.
Ironic, un om sufera, fiind parasit de Craciun, altul e fericit ca e cucerit de Craciun si a ajuns sa faca minuni pentru persoana pe care o cauta de o viata, iar alt om, adica eu, nu stie ce mai simte.
Am parasit orasul ei zambind. I-am lasat esarfa mea gri impregnata in noul parfum. Ne-am imbratisat scurt, la fel de scurt precum s-a schimbat si iubirea mea. Faptul ca acum mi se scurge o lacrima nu este pentru ca am pierdut-o, ci pentru ca nu am stiut sa o pastrez. Faptul ca acum zambesc este pentru ca stiu cu adevarat ce simte, si stiu ca iubirea ei e sincera si cine este beneficiar o merita din toata inima, sau cel putin asa sper.
Poate te intrebi cum de pot vedea atat de distant lucrurile. Pot trece peste orice, peste ani intregi de iubire, peste sute de minute la telefon, peste zeci de postari pe andee-kiksu, mailuri, sms-uri scrise, peste zeci de flori uscate si zeci de melodii dansate. Pot trece peste faptul ca acest blog a luat nastere din iubire pentru ea, iar castigarea unor persoane ce nu ma stiu decat prin prisma celor tastate, ii este datorata.

Am murit definitiv. Ofer toata iubirea mea convertita intr-o prietenie adevarata pentru singura femeie ce a meritat lacrima mea exact cum i-am oferit si prima zi din acest an, exact cum i-am oferit primul trandafir alb, exact cum i-am oferit primul dans in mijlocul strazii la 4 dimineata, exact cum i-am oferit fiecare secunda din gandul meu.

Aceasta este marturia mea fata de singura femeie ce a iesit din inima mea intrand in sufletul meu. Amandoi suntem acum si mai goi.