that letter isn't mine

Fiind una din povestile interzise, am evitat ani intregi sa imi aduc aminte macar cele mai generale idei. Din clipa in care m-am trezit cu un imens punct de suspensie am lasat totul acolo, ingropat in nisip, o pelicula de Oscar abandonata la 3,5 milioane de mile nautice.
Toamna totul se rupea in mine, traiam o alta viata, intr-o alta casa, cu alti oameni in jur, cu alte sentimente si trairi absente. Ca in fiecare toamna, eram atras de scrisorile pe care le primeam de la ea. Cutia postala nu era pe atunci depozitul actual de reclame si facturi, iar vizita la cutia postala imi trezea aceiasi fiori pe care ii am cateodata acum cand verific emailul. Timp de un an ne-am scris saptamanal, daca nu chiar de 3,4 ori pe saptamana. Numaram impreuna zilele de ger, noptile reci si zilele cu ploi. Stia tot despre colegii mei, stiam tot despre prietena ei de la 4. Imi trimitea scrisori imbibate cu lacrimile ei, cu parfumul si rujul ei, imi trimitea siluetele pe care le desena duminica. Dar vara ce a venit nu ne-a mai unit. Nu ne-am mai vazut niciodata, desi ne-am scris in continuare. Scrisorile veneau din ce in ce mai rar, randurile erau din ce in ce mai putine, au disparut lacrimile dar si parfumul parca era altul. Nu isi mai gasea cuvintele cum o facea in primele zile, nu mai scria atat de ordonat cum o facea in toate aceste luni, nu mai tremuram cand deschideam un plic. Dupa un an nu i-am mai raspuns. Mi se parea total inutila prezenta mea in lumea ei radical schimbata. Ma simteam strainul din lumea noastra, nascuti din aceeasi mama dar vorbind limbi diferite. Unul surd, altul mut, amandoi orbi.
Ea a continuat sa imi scrie ani buni. Nu mai stiu daca 2 sau 3. La fel de fad si totusi consistent. Era incredibila aceasta putere a sa de a scrie ani de zile unui om mort. E este incredibil cum unele din scrisori le aruncam direct la cos. Dupa mai mult de 10 ani, in nebunia Bucurestiului am fost abordat de o frumoasa silueta bruneta. A incercat prin fraze anemice sa imi aminteasca cine este si de unde ne stim. Era prietena cea mai buna a femeii ce-mi scria de atata timp, "prietena ei de la 4". In zilele ce au urmat mi-a scris, pe email. A inceput cu un mail foarte lung, detalii ce nu ma interesau, impresii ce ma plictiseau si fireasca invitatie de a mai povesti de copilarie la un pahar. Nu voiam sa stiu nimic despre acea perioada si mai mult despre ce s-a intamplat intre mine si prietena ei, dar insistenta ei m-a intrigat. Poate destinul a vrut sa avem un meeting la care a trebuit sa ajung si eu, dar si ea, meeting pe care l-am continuat doar noi 2.

In toti anii ce au urmat tacerii mele ea mi-a scris de fiecare data. Prietena cu care imi scriam plecase la o bursa in strainatate si in prima faza i s-a parut mai mult decat incitant sa faca acest gest. Nu m-a lamurit daca a facut-o pentru atractie, gelozie, nebunie sau dorinta de nou. A facut-o si a continuat sa o faca ambitionata de tacerea mea. In tot acest timp nu a avut curajul de a spune ceva, imi scria imbracand haina bunei ei prietene. Nu am inteles nici o secunda ce a generat acest gest. Nu m-am simtit flatat dar nici inspaimantat. Nu m-am simtit mai curios si nici mai indiferent, am simtit ca trebuie sa fac ce fac de fiecare data cand raman fara cuvinte. Sa dispar fara sa mai stiu ceva despre solutiile ce pot alunga durerea prezentului. Am disparut fara sa ma intereze suspinul ei, strigatul numelui meu sau incercarile ei disperate de a scoate de la mine un sunet.
Am simtit ca iubirea dintre noi a ajuns la un alt etaj. Acolo s-a asfixiat si destinul m-a chemat acum sa identific cadavrul. Mi-a mai scris zeci de mailuri, inca o mai face. Poate imi scrie vorbe frumoase, poate blesteme, poate are vesti sau poate chestii de serviciu. Totul se termina inainte de a incepe, cu un "shift + delete"

Please don't ask me where I'm going

Mesajul de inchidere a usilor se aude, urmat de sunetul metalic ce desparte o lume de cealalta. Nu era prima seara in care plecam de la birou la ora 22, dar eram atat de incantat de noul meu job incat fiecare ora petrecuta in compania noilor colegi era ca o rasplata pentru toate informatiile pe care le furam de la ei. De la Aviatorilor pana la Victoriei e doar o statie si pe scaunele albastre ale metroului sunt doar eu si pe partea opusa o femeie. Din obisnuinta umblam in telefon fara sa-mi dau seama ca nu ridic privirea la singura femeie din jurul meu... La Victoriei schimbam impreuna metroul catre Dristor, si ne trezim iar fata in fata. Am privit minute bune pantofii ei gri din piele intoarsa, apoi picioarele ascunse de fusta neagra pana in genunchi, ciorapii cu model, bluza ce ascundea discret niste sani deosebiti si in final, doi ochi verzi ce ma priveau cu calm prin ochelarii cu rame rosii. Zambea discret, nu avea unghii mari, insa culoarea lacului imi atragea atentia. Ii simteam parfumul si incercam in zadar sa-l recunosc...nu avea parul lung, dar nici scurt, nici blond, nici saten...prins la spate cu o clama. Era o perfecta combinatie pe care am privit-o timp de 3 statii atras de al sau parfum. Am coborat impreuna in aceeasi statie si am ramas in urma sa o privesc din spate. Nici un detaliu din cele de mai sus nu era gresit. Era cea mai frumoasa femeie vazuta la metrou intr-o seara la ora 22-30.
Cu greu cele 3 alarme ma trezesc in zori. Tot cu greu, in drum spre birou, incercam sa imi amintesc de ce am adormit pe aceasta canapea fara cearsafuri, cate sticle am baut impreuna, ce muzica se auzea, cat am stat impreuna si mai ales care a fost clipa in care am ajuns in casa ei, la 3 etaje deasupra etajului meu...