that letter isn't mine

Fiind una din povestile interzise, am evitat ani intregi sa imi aduc aminte macar cele mai generale idei. Din clipa in care m-am trezit cu un imens punct de suspensie am lasat totul acolo, ingropat in nisip, o pelicula de Oscar abandonata la 3,5 milioane de mile nautice.
Toamna totul se rupea in mine, traiam o alta viata, intr-o alta casa, cu alti oameni in jur, cu alte sentimente si trairi absente. Ca in fiecare toamna, eram atras de scrisorile pe care le primeam de la ea. Cutia postala nu era pe atunci depozitul actual de reclame si facturi, iar vizita la cutia postala imi trezea aceiasi fiori pe care ii am cateodata acum cand verific emailul. Timp de un an ne-am scris saptamanal, daca nu chiar de 3,4 ori pe saptamana. Numaram impreuna zilele de ger, noptile reci si zilele cu ploi. Stia tot despre colegii mei, stiam tot despre prietena ei de la 4. Imi trimitea scrisori imbibate cu lacrimile ei, cu parfumul si rujul ei, imi trimitea siluetele pe care le desena duminica. Dar vara ce a venit nu ne-a mai unit. Nu ne-am mai vazut niciodata, desi ne-am scris in continuare. Scrisorile veneau din ce in ce mai rar, randurile erau din ce in ce mai putine, au disparut lacrimile dar si parfumul parca era altul. Nu isi mai gasea cuvintele cum o facea in primele zile, nu mai scria atat de ordonat cum o facea in toate aceste luni, nu mai tremuram cand deschideam un plic. Dupa un an nu i-am mai raspuns. Mi se parea total inutila prezenta mea in lumea ei radical schimbata. Ma simteam strainul din lumea noastra, nascuti din aceeasi mama dar vorbind limbi diferite. Unul surd, altul mut, amandoi orbi.
Ea a continuat sa imi scrie ani buni. Nu mai stiu daca 2 sau 3. La fel de fad si totusi consistent. Era incredibila aceasta putere a sa de a scrie ani de zile unui om mort. E este incredibil cum unele din scrisori le aruncam direct la cos. Dupa mai mult de 10 ani, in nebunia Bucurestiului am fost abordat de o frumoasa silueta bruneta. A incercat prin fraze anemice sa imi aminteasca cine este si de unde ne stim. Era prietena cea mai buna a femeii ce-mi scria de atata timp, "prietena ei de la 4". In zilele ce au urmat mi-a scris, pe email. A inceput cu un mail foarte lung, detalii ce nu ma interesau, impresii ce ma plictiseau si fireasca invitatie de a mai povesti de copilarie la un pahar. Nu voiam sa stiu nimic despre acea perioada si mai mult despre ce s-a intamplat intre mine si prietena ei, dar insistenta ei m-a intrigat. Poate destinul a vrut sa avem un meeting la care a trebuit sa ajung si eu, dar si ea, meeting pe care l-am continuat doar noi 2.

In toti anii ce au urmat tacerii mele ea mi-a scris de fiecare data. Prietena cu care imi scriam plecase la o bursa in strainatate si in prima faza i s-a parut mai mult decat incitant sa faca acest gest. Nu m-a lamurit daca a facut-o pentru atractie, gelozie, nebunie sau dorinta de nou. A facut-o si a continuat sa o faca ambitionata de tacerea mea. In tot acest timp nu a avut curajul de a spune ceva, imi scria imbracand haina bunei ei prietene. Nu am inteles nici o secunda ce a generat acest gest. Nu m-am simtit flatat dar nici inspaimantat. Nu m-am simtit mai curios si nici mai indiferent, am simtit ca trebuie sa fac ce fac de fiecare data cand raman fara cuvinte. Sa dispar fara sa mai stiu ceva despre solutiile ce pot alunga durerea prezentului. Am disparut fara sa ma intereze suspinul ei, strigatul numelui meu sau incercarile ei disperate de a scoate de la mine un sunet.
Am simtit ca iubirea dintre noi a ajuns la un alt etaj. Acolo s-a asfixiat si destinul m-a chemat acum sa identific cadavrul. Mi-a mai scris zeci de mailuri, inca o mai face. Poate imi scrie vorbe frumoase, poate blesteme, poate are vesti sau poate chestii de serviciu. Totul se termina inainte de a incepe, cu un "shift + delete"