Cand m-ai cunoscut, voiai sa aduci ce era mai bun din mine la suprafata. Mi-am lasat zidurile sa se prabuseasca, pentru ca apoi sa-mi ridic altele, de aceasta data ca sa te cuprind si pe tine printre gandurile mele. Dar acum nu mai exista niciun fel de zid. Pentru ce folos, daca nu mai au ce proteja ? De ce ai imprejmui un pustiu in care nu paseste nimeni ?
Ma intrebi daca aceasta scrisoare este un soi de ramas bun. Sincer, nu stiu. Nici n-as vrea sa te mint. La urma urmei, nu toti scriem despre una si aceeasi persoana, fara oprire, cu o perseverenta aproape bolnava ? Pentru mine, acea persoana esti tu. Pacat ca pe mine n-ai reusit sa ma regasesti in cuvintele tale.
Oamenii pleaca. Oamenii sunt otrava. Eu sunt otrava. Dac-ai fi ramas, in cele din urma te-as fi distrus si pe tine. E ceea ce fac, mi-a intrat in reflex. Si ma intreb, oare viata mea va deveni un indelung sir de nume de care voi incerca sa ma indepartez sau voi fi inconjurat de prezente feminine pe jumatate uitate ? La urma urmei, timpul nu e liniar. Intunericul meu, fie ca este de ieri sau de azi, e mereu prezent. Orice s-a intamplat, se va petrece din nou si din nou si din nou. Tu cu mine. Noi.
Sau asta e doar constiinta mea ?
No comments:
Post a Comment