what hurts the soul, my soul adores

Te-as apuca de gat si te-as saruta violent. Atat cat sa ma tii minte o viata intreaga, atat cat sa-ti ramana impregnat conturul buzelor mele in mintea ta care nu retine multe - din plictis sau din ignoranta. Ti-as arata ca te vreau in timp ce m-as grabi sa te alung, sa te arunc in abisul trecutului meu zbuciumat si sa zaci acolo, pentru ca m-ai avut si nu m-ai vrut.
Nu cred sa fi existat vreo zi in care sa nu-mi aduc aminte, sa fi existat vreo noapte in care sa nu ma fi trezit cu un gol inauntrul meu; probabil asta inseamna sa-ti fie dor. Din aceasta cauza uneori acceptam usor necazurile si ne intrebam cat dureaza fericirea. Stim ca dragostea dureaza trei ani, cel mult. Si mai stim ca, de regula, invatam sa iubim. Ca rasa umana n-am fost niciodata invatati sa fim fericiti. Ori cel putin eu n-am luat lectii de cum sa ma bucur, m-am amagit cu fericiri generate de iubiri platonice. Uneori imi tremura mana deasupra tastelor stiind ca, fara sa-mi dau seama, usurinta cu care zambeam odata a devenit usurinta cu care dezbin azi.

Intr-una din zile imi voi lua geamantanul si voi pleca, in ideea ca timpul nu asteapta pe nimeni si ce-i pierdut, e bun pierdut! Ar fi trebuit sa stiu asta.  
Un singur rand de chei in cos, o singura periuta de dinti. Un singur prosop in baie, un singur sampon in dulapior. O singura pereche de papuci in casa, un singur pahar in cosul de vase. O masa de patru persoane, un singur tacam pe masa. Un pat imens, o singura persoana doarme in el, o singura perna sifonata.
Iar la usa, asteapta un singur geamantan. Cand sunt singur, plec. In ultimul timp, mai des plec decat vin. Pentru ca sunt singurul care ma asteapta acasa.
 
Adica nimeni.