Pacat ca nu se dau premii, pentru cele mai frumoase renuntari. Pacat ca toate cele de langa care am plecat, cat inca sentimentele erau putin vii, dar aproape moarte, nu au vazut eleganta gestului, ci doar cinismul momentului. Sincer, n-as fii suportat sa imi ingrop povestile sau aventurile alaturi de cele langa care au prins viata. N-as fii putut niciodata sa sap morminte si sa pun coroane, sa tin discursuri funebre sau sa-mi imbrac sufletul in negru, dupa care sa spun "adio".
Fara usi trantite, fara pahare sparte, fara inimi zdrobite sau puncte de suspensie. Cat inca trantim usile si urlam din tot trupul, e pentru ca stim ca cineva asculta. Pentru ca vrem sa auda.
Adevaratele plecari, sunt altele. Atunci cand armele au fost depuse si nervii ni se odihnesc in cuvinte masurate, cand unul a incetat sa mai lupte, cand toate s-au spus si pus in ordine. Cand intelegi ca sfarsitul e intotdeauna o usa inchisa incet, pe dinafara.
No comments:
Post a Comment