I was always your clown. why try to change me now?

Ma simt nefericit si nu mi-e usor sa spun asta. Pe tine nu te invinovatesc pt nimic, fiindca mi-ai facut existenta mai placuta atunci cand ai fost aici. Cand ai plecat, a inceput haosul; dar nu dau vina pe tine...Vezi tu, noi, oamenii, suntem responsabili pentru propriile noastre suferinte. Sunt suparat si ma incrunt cand ma gandesc, dar tu nu esti acum sa-mi spui cuvinte frumoase pe care nu ai fost nicicand capabila sa le spui... Si totusi iata-ma aici, dupa toate greselile noastre din care poate invatam ceva in ultimul ceas. Atat ne-am inselat de mult, unul in privinta celuilalt si nici dupa atata timp nu stiu cine esti. Regret putine lucruri, dar totusi o fac; ma agat de fiecare amintire si ma caiesc pentru toate momentele mele de ezitare in care as fi putut sa fiu altfel. Poate ca "mai bine" nu exista in acel moment, dar sigur "altfel" ar fi schimbat ceva. Sau poate ca nu... stii ca nu cred in destin, dar poate ca toti oamenii astia au dreptate, poate ca unele lucruri nu sunt menite sa fie, si-atata tot.

Sunt nefericit si imi pare rau pentru tot. "Esti un invingator" - nu mai sunt. Nici macar curaj nu mai am, acum, cand constientizez ca am in continuare acelasi nimic, parca ma lupt cu ceva inexistent si totul merge in directia opusa. Viata mea devine un peron de gara-n care toti isi insusesc dreptul de a veni si-a pleca, fara vreo scrisoare de ramas bun, fara vreun ultimatum, vreo cearta, vreo avertizare. Sincer, nu-mi prea inteleg neputinta asta; am ajuns sa imi fac rau singur cu tot felul de ganduri. Nu mai vreau sa-mi plang de mila, nici azi, nici maine, niciodata. Ma-ncrancenez si sufar de parca eu as avea toate problemele de pe pamant. Nu cred ca am nevoie ca cineva sa ma asculte, nu cred ca am nevoie de un umar sau de doua brate care sa ma stranga tare in semn ca va fi bine. Poate doar pe tine as vrea sa te mai vad calcandu-mi pragul. Paradoxal. Pe de-o parte nu mi-as dori nici in ruptul capului sa vezi cat am ajuns sa ma consum, iar pe de alta parte, esti singura care as vrea sa fie aici.

Ma enerveaza cand ma contrazic si nu vorbesc coerent, dar asa sunt sentimentele mele - incoerente, instabile, nesigure. Sunt un dezastru; de-aici tot razboiul.

Actually, if I think about it..

Oricine are zile proaste. Nu mai trebuie sa ma simt prost din cauza asta. Dar vad ca sunt prea multe zile si mai ales nopti in care mi se formeaza un nod in piept si nu pot sa-mi mai pastrez calmul. Inteleg ca nu trebuie sa stiu totul sau sa fiu in multe feluri, dar daca as mai sti cum sa fiu eu, mi-as scuti multe neplaceri. Am zile grele pe care vreau sa le traiesc in felul meu, fara oameni si fara lumina. Am dreptul meu sa sufar, sa ma lamentez, am obligatia sa am grija de mine, si nu cunosc alt mod. Pot sa-mi pierd controlul azi, daca ma adun maiine... Dar azi, am dreptul meu sa ma simt destramat, descumpanit. Am dreptul la momentele mele de ratacire, pe care le-am avut si le am in continuare si nu astept sa le inteleaga nimeni. Fac prost foarte multe lucruri, dar asta pentru ca sunt ratacit si nu ma ia nimeni de mana sa-mi spuna ca sunt doar momente.

Nu am dorinta sa ma mai inteleaga cineva, fiindca mi-e mie atat de greu s-o fac. Dar sunt om, mai presus de orice fac acum gresit. Fiecare apasare care-mi taie acum respiratia, ma face om; mai om decat sunt, decat am fost, decat pot spera vreodata sa fiu. O sa-mi dau seama odata... dar nu acum, pentru ca acum nu mai pot si nu mai vreau sa-mi dau niciun raspuns, nu mai vreau sa ma consum pentru ceva ce nu inteleg, nu mai caut in mine nimic. O sa am vreme sa fac asta, dar acum sunt obosit si mi-ar fi placut sa nu imi ceri nici tu raspunsuri, pentru ca am nevoie de calm, de lumina stinsa, de tacere. A ta, a oricui. Nu vreau sa aud, nici intrebari, nici acuze...nu am timp acum; fiindca acum, eu sunt singura mea prioritate si sincer sa fiu, imi fac griji pentru mine.

Asa ca stinge-mi lumina si lasa-ma azi. Sa pleci usor, sa nu-ti mai aud pasii. Eu o sa ma asez undeva unde sa-mi pot odihni sufletul si o sa-mi inchid ochii, stiind ca astazi am tot dreptul. 

I think a lot of things and never say a word

Stateam intinsi pe spate si ne priveam in intuneric chiar daca nu vedeam nimic. Luna plina trimitea o lumina difuza care ii contura intr-un mod minunat formele. Tanjeam dupa sanii ei, pe care tocmai ii gustasem cu atata lacomie in urma cu cateva ore, dupa gustul buzelor ei, dar mai presus decat orice, tanjeam dupa o clipa de sinceritate.

Am intins mana spre ea si am asteptat. M-a luat de mana si mi-a mangaiat palma. Intai linia vietii, apoi linia norocului si la sfarsit linia dragostei. Am inchis ochii sa-i simt caldura in mine, apoi ea a urcat mai sus, pe gat, pe frunte, pe gene si s-a oprit obosita pe buza de jos. Am vrut sa-i sarut degetele, dar ma temeam ca un asemenea gest de afectiune ar fi speriat-o. Asa ca am stat acolo, nemiscat, respirand greu sub tensiunea degetelor ei, sperand ca la un moment dat o sa-mi vorbeasca.

I-am simtit deodata rasuflarea pe fata mea, imi saruta pleoapele si simteam cum momentul asta o doare. Am strans-o tare in brate pentru prima oara in viata mea si-am stat asa, lipiti, cateva minute bune. Ii simteam bataile inimii cum se linistesc si ale mele cum accelereaza. S-a desprins usor de mine, ascunzandu-si fata la gatul meu si chiar in clipa aia cuvintele mi-au iesit din gura fara niciun fel de avertisment prealabil:

-Nu inteleg, de ce iti e atat de teama? ti s-a mai intamplat si in trecut sa nu mearga cu altii si totusi esti aici, intreaga, vie si nevatamata.

A ras:

-Da? Asa iti par a fi, intreaga? Vie?
-Stii ca nu asta e ceea ce am vrut eu sa spun. Hai sa dormim…vrei?
-Sa dorm si sa uit? Nu, eu vreau sa alerg si sa simt.
Am oftat. imi era imposibil sa ma conectez cu ea si la nivel mental, era mult prea inversunata.

-Bine, nu dormim. Dar macar imi raspunzi la intrebare?
-De ce mi-e teama? Asta vrei sa stii?
-Da, exact asta.
-Nu mi-e teama ca nu o sa mearga, mi-e teama ca o sa mearga!

Ma uitam la ea, confirmandu-mi inca o data ideea ca femeile sunt cu adevarat sarite de pe fix si ca numai o putere supranaturala ar putea sa inteleaga mecanismul lor de functionare:

-Nu inteleg nimic!
-E ok daca nu o sa mearga chestia asta intre noi. Nu a mers de atatea ori in trecut cu altii. Dar macar stiu ce sa fac in cazul asta: sa-mi vad de treaba mea. Dar…daca o sa mearga, ce-o sa fac?

I-am zambit in intuneric fara ca ea sa vada, desigur. Ma amuza teribil modul in care vedea lucrurile. Am invelit-o, am luat-o in brate si am adormit cu buzele pe umarul ei.

Oricat as incerca sa ma mint, stiu ca exista oameni care pot umple golul din noi.