Intr-o insorita dimineata de mai, pe o strada ingusta in Bucuresti, am trecut pe langa fata perfecta. Sa fiu sincer, nu era de o frumusete rapitoare, nu iesea in evidenta in nici un fel. Hainele ei nu aveau nimic special, iar la spate, parul inca ii statea ciufulit dupa somn. Nu era tanara, trebuie sa fi fost aproape de 30 de ani, nu chiar aproape de o "fata", vorbind drept. Dar totusi, stiu de la 50 de metri distanta ca este fata perfecta pentru mine. In clipa in care am vazut-o, am simtit un gol in pieptul meu, iar gura mi s-a uscat asemenea unui desert.
Poate ca fiecare are propriul gen preferat de fata - una cu glezne subtiri sa zicem, sau cu ochii mari, cu degetele subtiri si manichiura atent facuta, sau poate esti atras fara nici un motiv anume de fetele care nu se grabesc atunci cand mananca. Evident, am si eu propriile mele preferinte. Uneori, ma trezesc uitandu-ma la fata de la masa de langa mine, doar pentru ca imi place forma nasului ei. Dar nimeni nu poate sa concluzioneze ca fata sa perfecta corespunde unui anumit tip preconceput. E ciudat.
"Ieri am trecut pe strada pe langa fata perfecta" ii spun cuiva.
"Da? Arata bine?"
"Nu neaparat."
"Genul tau de tipa, atunci?"
"Nu știu. Nu prea pot sa-mi amintesc mai nimic despre ea, nici macar culoarea ochilor sau marimea sanilor "
"Ciudat".
"Da, ciudat. "
"In fine", imi spune el deja plictisit, "si ce-ai facut? ai vorbit cu ea? ai urmarit-o?"
"Neah. Doar am intalnit-o pe strada. "
Mergea pe jos spre vest, iar eu spre est intr-o dimineata frumoasa de mai. As vrea sa pot vorbi cu ea. O jumatate de ora ar fi suficienta, doar s-o intreb despre ea, sa-i spun cate ceva despre mine, si ceea ce as vrea cu adevarat sa fac - sa-i explic complexitatea sortii care a dus la intersectarea noastra pe o strada laturalnica din Bucuresti intr-o frumoasa dimineata de mai, în 1998. Acest lucru ar fi fost sigur ceva plin de
secrete, ca un ceas de epoca construit cand timpul avea rabdare cu fiecare.
Dupa ce am vorbi, am lua pranzul undeva, poate vedem un film la cinematograf, oprim undeva pentru o cafea cu vanilie. Cu putin noroc, s-ar putea sfarsi in pat. Probabilitatea bate la ușa inimii mele. Acum insa, distanța dintre noi s-a redus la 15 metri. Oare cum o cheama? Cum o pot aborda? Ce ar trebui sa-i spun?
"Buna dimineata. Crezi că ai putea impartasi o jumatate de ora pentru o scurta conversatie? " E ridicol. As suna ca un agent de vanzari.
"Scuză-ma, stii cumva o patiserie in zona?"
Nu, acest lucru este la fel de ridicol. Poate ca simplul adevar ar fi mai bun. "Buna dimineața. Esti fata perfecta pentru mine. " . Nu, n-ar crede. Sau chiar dacă ar face-o, tot n-ar vrea sa vorbeasca cu mine.
Poate ca fiecare are propriul gen preferat de fata - una cu glezne subtiri sa zicem, sau cu ochii mari, cu degetele subtiri si manichiura atent facuta, sau poate esti atras fara nici un motiv anume de fetele care nu se grabesc atunci cand mananca. Evident, am si eu propriile mele preferinte. Uneori, ma trezesc uitandu-ma la fata de la masa de langa mine, doar pentru ca imi place forma nasului ei. Dar nimeni nu poate sa concluzioneze ca fata sa perfecta corespunde unui anumit tip preconceput. E ciudat.
"Ieri am trecut pe strada pe langa fata perfecta" ii spun cuiva.
"Da? Arata bine?"
"Nu neaparat."
"Genul tau de tipa, atunci?"
"Nu știu. Nu prea pot sa-mi amintesc mai nimic despre ea, nici macar culoarea ochilor sau marimea sanilor "
"Ciudat".
"Da, ciudat. "
"In fine", imi spune el deja plictisit, "si ce-ai facut? ai vorbit cu ea? ai urmarit-o?"
"Neah. Doar am intalnit-o pe strada. "
Mergea pe jos spre vest, iar eu spre est intr-o dimineata frumoasa de mai. As vrea sa pot vorbi cu ea. O jumatate de ora ar fi suficienta, doar s-o intreb despre ea, sa-i spun cate ceva despre mine, si ceea ce as vrea cu adevarat sa fac - sa-i explic complexitatea sortii care a dus la intersectarea noastra pe o strada laturalnica din Bucuresti intr-o frumoasa dimineata de mai, în 1998. Acest lucru ar fi fost sigur ceva plin de
secrete, ca un ceas de epoca construit cand timpul avea rabdare cu fiecare.
Dupa ce am vorbi, am lua pranzul undeva, poate vedem un film la cinematograf, oprim undeva pentru o cafea cu vanilie. Cu putin noroc, s-ar putea sfarsi in pat. Probabilitatea bate la ușa inimii mele. Acum insa, distanța dintre noi s-a redus la 15 metri. Oare cum o cheama? Cum o pot aborda? Ce ar trebui sa-i spun?
"Buna dimineata. Crezi că ai putea impartasi o jumatate de ora pentru o scurta conversatie? " E ridicol. As suna ca un agent de vanzari.
"Scuză-ma, stii cumva o patiserie in zona?"
Nu, acest lucru este la fel de ridicol. Poate ca simplul adevar ar fi mai bun. "Buna dimineața. Esti fata perfecta pentru mine. " . Nu, n-ar crede. Sau chiar dacă ar face-o, tot n-ar vrea sa vorbeasca cu mine.
"Imi pare rau" ar putea spune, "s-ar putea sa fiu fata perfecta pentru tine, dar tu nu ești băiatul perfect pentru mine. S-ar putea întâmpla. Și daca m-as trezi in aceasta situatie, m-as simti probabil foarte stanjenit. Nu mi-as reveni din soc. Am 32 de ani, si asta inseamna sa inaintezi in varsta.
Trec prin fata unui magazin de flori. O masa mica, si un aer cald ce imi atinge pielea. Asfaltul este inca umed, iar eu simt mirosul de trandafiri. Nu ma pot hotari daca sa vorbesc cu ea. Ea poarta un pulover alb, iar in mana dreapta tine un plic alb cu o stampila pe el. Probabil a scris cuiva o scrisoare, poate a petrecut intreaga noaptea scriind, judecand dupa privirea adormita din ochii ei. Plicul ar putea contine fiecare secret pe care l-a avut vreodata.Trag aer in piept pentru a-mi face curaj si ma intorc spre ea. Prea tarziu, s-a pierdut in mulțime... Acum, desigur, stiu exact ce ar fi trebuit sa-i fi spus. Ar fi fost un discurs lung, totusi mult prea lung pentru a-mi pastra coerenta in exprimare. Ideile care imi vin nu sunt niciodata foarte precise.
In fine. Ar fi inceput cu "La un moment dat..." si s-ar fi incheiat cu "O poveste trista, nu crezi?"Trec prin fata unui magazin de flori. O masa mica, si un aer cald ce imi atinge pielea. Asfaltul este inca umed, iar eu simt mirosul de trandafiri. Nu ma pot hotari daca sa vorbesc cu ea. Ea poarta un pulover alb, iar in mana dreapta tine un plic alb cu o stampila pe el. Probabil a scris cuiva o scrisoare, poate a petrecut intreaga noaptea scriind, judecand dupa privirea adormita din ochii ei. Plicul ar putea contine fiecare secret pe care l-a avut vreodata.Trag aer in piept pentru a-mi face curaj si ma intorc spre ea. Prea tarziu, s-a pierdut in mulțime... Acum, desigur, stiu exact ce ar fi trebuit sa-i fi spus. Ar fi fost un discurs lung, totusi mult prea lung pentru a-mi pastra coerenta in exprimare. Ideile care imi vin nu sunt niciodata foarte precise.
La un moment dat, au trait un baiat si o fata. Baiatul avea 18 ani si fata 16. El nu era iesit din comun de frumos, iar ea nu era neaparat frumoasa. Erau doar un baiat obisnuit si singuratic si o fata obisnuita, la fel de singuratica, cam ca toate celelalte. Dar credeau din toata inima ca undeva in lume exista baiatul si fata perfecta pentru ei. Credeau intr-un miracol si miracolul acesta chiar s-a intamplat defapt.
Intr-o zi ei s-au intalnit la coltul unei strazi.
"Acest lucru este uimitor", i-a spus el. "Te-am cautat toata viata mea. E posibil sa nu crezi asta, dar, tu ești fata perfecta pentru mine. "
"Si tu," i-a spus ea, "esti baiatul perfect pentru mine, exact asa cum te-am imaginat in fiecare detaliu. E ca un vis " . S-au asezat pe o banca in parc, s-au tinut de mana si si-au spus reciproc povestea ora dupa ora. Nu mai erau singuri. Au gasit si au fost gasiti de jumatatile lor perfecte. Dar cat au stat si au vorbit, o urma mica de îndoiala a prins contur in inimile lor : A fost oare bine pentru ca visele cuiva sa se implineasca atat de usor? Si astfel, cand a venit un moment de calm in conversatia lor, baiatul i-a zis fetei, "Hai sa ne testam - doar o singura data. Daca suntem cu adevarat jumatatea perfecta a celuilalt, atunci, candva, undeva, ne vom intalni din nou, fara a da gres. Si cand se va intampla asta si vom stii ca suntem jumatatea perfecta a celuilalt, ne vom casatori atunci, in acel loc. Ce parere ai? "
"Da," a spus ea, "este exact ceea ce ar trebui sa facem."
Si s-au despartit si au plecat, ea spre est si el spre vest.
Testul pe care l-au convenit, a fost extrem de inutil. Nu ar fi trebuit sa-l niciodata sa-l faca, pentru ca intr-adevar erau jumatatea perfecta a celuilalt, iar acesta a fost un miracol ca s-au intalnit vreodata. Dar era imposibil ca ei sa stie acest lucru, erau prea tineri. Valurile reci si indiferente ale sortii i-au ratacit fara mila. Intr-o iarna, atat baiatul cat si fata au racit puternic, si dupa cateva saptamani in deriva intre viata si moarte si-au pierdut memoria anilor anteriori. Cand s-au trezit, amintirile disparusera. Dar au fost doi tineri ambitiosi si prin eforturile lor neincetate au fost capabili sa-si recapete inca o data cunostintele. Au trait chiar si dragostea din nou, uneori chiar iubire. Timpul a trecut insa cu rapiditate, in curand baiatul avea 32 de ani si fata 30.
O frumoasa dimineata de mai, in cautarea unei cesti de cafea pentru a incepe ziua, baiatul mergea pe jos de la vest spre est, in timp ce fata, intentionand sa trimita o scrisoare, mergea pe jos de la est spre vest, de-a lungul unei strazi inguste din Bucuresti. Au trecut unul pe langa celalalt chiar in mijlocul străzii, privirile li s-au intersectat. O raza mica din amintirile lor pierdute a licarit pentru scurt moment, in inimile lor. Fiecare a simtit un gol in piept. Si au stiut:
Ea este fata perfecta pentru mine.
El este baiatul perfect pentru mine.
Dar stralucirea amintirilor lor a fost mult prea slaba, si nici gandurile lor nu mai aveau claritatea de acum 14 ani. Fara nici un cuvant, au trecut unul pe langa celalalt, disparand in mulțime. Pentru totdeauna.
"O poveste trista, nu crezi?"
"Da, asta este"
"Asta este ceea ce ar fi trebuit sa-i fi spus..."
No comments:
Post a Comment