" I'm ok " - the biggest lie I ever told

Inca scriu despre tine desi n-ai citit nici un rand. Parti din mine imi amintesc de tine, cerneala inca mi se usuca pe degete de la ultimele scrisori mototolite. Le scriu, le rup, ma tai in ele. Erau toate ale tale, insa acum nu mai stiu unde sa te gasesc, sa ti le trimit. Straina ce-ti poarta chipul cu siguranta nu esti tu. Oare unde ne-am ratacit ? 

"Scrie-ma" , m-ai rugat odata, si de atunci in foile mele s-a intrupat chipului tau. Chiar si acum cand nu-ti mai simt parfumul in perna, prezenta ta imi este al dracului de reala, dureros de profunda. In acea seara cand mi-ai sarutat umerii goi, mi-ai spus ca ti-era teama de dragoste, de apropiere, de vulnerabilitatea fiecarei atingeri. De asta te-ai instrainat? ...cand mi-ai zarit nebunia?
Am fost tineri si frumosi si nebuni, insa iremediabil iubirea noastra s-a prabusit ca un oras in ruine. In ultimele zile, sarutarile tale amare si fugare pareau a se intrece cu timpul, iar ochii tai se stingeau a resemnare. Am fost condamnati inca de la inceput, cand sfidatori, am ras in fata sfarsitului si ne-am intors impotriva lumii. Ne-am indragostit tineri, nebuneste, iar sfarsitul ne-a fost la fel de abrupt ca si inceputul, furtuna perfecta. Dumnezeule, ce frig mi-a fost in ceainaria aia din Cotroceni, dar ma tineai atat de strans de mana incat palmele-mi transpirau de emotie si era o placuta contradictie de simtiri.
 

Dar umbra ta palida a ramas, mi s-a intiparit in cuvinte, mereu veghindu-ma printre aceste randuri haotic asternute, desprinsa din amintirea saptamanilor cand ne iubeam nesfarsit. Si le scriu noaptea tarziu, cand ma amagesc ca sunt doar eu, cu gandurile mele si nimeni nu le citeste. Inca ma mai intorc la tine, seara de seara, in delirul unei bucurii artificiale. E o lume careia i-am ramas captiv in ciuda realitatii sale. O lume neschimbata, descrisa de cuvinte mute.

M-ai prins de mana si m-ai condus spre nicaieri. Tu ai fost prima lume despre care am scris. Si cea mai placuta mie, recunosc. In fiecare zi, indrazneam sa inaintez printre priviri indelungi, senzatii amestecate, nedeslusite si cesti de cafea cu lapte. In schimb, tu-mi gustai trupul rece, cautand ceva, orice, un sentiment, sau poate o constiinta. Nu e nimic acolo, doar intuneric, ti-am spus, dar nu m-ai crezut. Voiam sa te tin departe de ce fusesem, de existenţa mea si sa-ti consum minutele prezentei tale. Dar cand ai inteles intr-un final, ai gasit doar bezna si tristete pe buze. Si nu m-ai mai putut iubi.
Imi smulg cuvinte din mine, incercand sa ma indepartez de tine, de scrisorile aruncate pe jos din care nu ti-am trimis nici macar una. E Septembrie si mi-e frig, iar tu-mi strabati gandurile de parca-ar fi ale tale de drept. Nu pot scrie decat randuri de neinteles, impregnate cu amintirea ta. Ma framant si caut sa ma regasesc, inca nu pot accepta lipsa partilor din mine si ma intreb daca voi mai scrie vreodata eu insumi posturi, sau amintirea ta isi va scrie singura povestea.