Ce-ti amintesti de ea ?
Nu prea multe. Acum ca ma uit in urma, ma simt de parca developez totul din adancimea unui ocean.
Cum arata ?
Ochii ei - ii tin minte. E tulburator sa privesti in ochii oamenilor. Uneori nu vezi nimic. Alteori vezi prea multe. Ai ei erau insufletiti de teama. In momentul acela m-am gandit : locul ei nu e aici, va fugi din clipa in clipa. Ochii aceia...ochii aceia m-au facut sa ma retrag in mine.
Ai iubit-o ?
Nu. Am iubit o fiinta impletita din mintea mea, dar care purta chipul ei. In gandurile mele, ea nu avea demoni, ci flori prinse in par si un zambet schitat pe buze. Ma gandeam cum ar fi sa-mi devina refugiu, dar inauntrul ei avea prea multe fantome ca sa ma mai primeasca si pe mine.
Daca ai avea ocazia sa repeti ziua aceea, ce ai schimba ?
Totul. I-as cuprinde mai strans trupul tremurand in brate. Mi-as lipi obrazul de pieptul ei si i-as asculta demonii. As inceta sa iubesc reveria ei, persoana care nu exista, si as privi-o in sfarsit pentru ceea ce este.
Regreti ce s-a intamplat ?
Mai mult decat orice. Nu-mi voi putea spala niciodata sangele ei de pe maini. Ea nu va putea sa-si suprime fantoma mea din minte.
Daca ai putea sa o vezi din nou, ce i-ai spune ?
Ca iubesc fiecare parte din ea pe care o uraste. Pana si cicatricile. I-as spune sa inceteze sa fuga, pentru ca nu va ajunge nicaieri. I-as spune…
Vorbeste cu ea, nu cu mine.
Te rog, ai grija de tine. N-a fost vina ta ca am plecat, chiar daca crezi asta. Meriti mai mult, iar eu am fost un egoist. Te rog, uita-ma, uita ziua aceea si hai sa o luam de la capat. Voi incerca sa-ti duc o parte din demoni.
O vezi acum ? Realitatea , si nu reveria ?
O vad cu ochii mintii. Si-mi rupe inima. Voi afla vreodata ce s-a intamplat cu ea? Nu, nu cred. E prea tarziu. Ea e mult prea departe.
Nu-mi place toamna. Nu mi-a placut niciodata. E trista. Fascinanta, dar trista. Cu fiecare frunza pe care o omoara in mod tacit, simt o nevoie acuta de a-mi revendica zambetele pe care le-am daruit unei surori a ei. Mi-e dor (mereu) de vara...incontrolabil dor! Nimic nu e ca vara - nici marea, nici cerul.
Tu erai. M-ai gasit intr-o zi calda, cu un cer senin si un aer sarat de o mare straina. Zbuciumat imi era sufletul atunci, calmat pe alocuri de valuri revarsate peste amiezile zilelor de acolo. Cred ca acolo (departe) si atunci (tarziu) ma oprisem din fuga. Marturisesc ca obosisem - e firesc, uman. N-am cautat sa te gasesc, dar m-ai privit si am inteles ca defapt, o facusem, doar ca involuntar. M-ai privit tu - o frumoasa straina - si mi-ai contaminat sufletul cu dorinte insetate si sperante infinite.
Dar acum sunt alt om. Ma privesc in oglinda si imi spun "m-am schimbat". Am aceiasi ochi si acelasi zambet, dar, cu toate acestea, nu mai sunt nici pe departe cine obisnuiam sa fiu. Mi-am dat seama aici, la mare, cand m-am dus intr-o seara sa ii vorbesc. Am intrebat-o, cum fac de fiecare data "de ce?". Mi-a spus ca era nevoie. Si ca de fiecare data cand m-am intors la ea am venit "altfel" . Ca "altfel" voi veni si vara viitoare, si peste doua veri. Pentru ca trebuie sa cresc - mi-a spus, jucandu-mi-se in par cu briza usoara si sarata. Am simtit schimbarea in momentul in care nu i-am mai cerut sa mi te gaseasca. Cand m-a intrebat pe cine caut, i-am spus "pe mine". Mi-a zambit printr-un val pe care mi l-a spart la picioare, spunandu-mi ca sunt pe drumul cel bun. Am plecat impacat de acolo.
Calcand cat mai usor pe nisipul ud si cu gust de sare pe buzele crapate, mi-am luat la revedere de la ea, spunandu-i ca la vara am sa vin mai linistit ca anul acesta. Am zambit amar; asa ii spun in fiecare an, asa i-am spus mereu.
"traieste frumos"
