Nu prea multe. Acum ca ma uit in urma, ma simt de parca developez totul din adancimea unui ocean.
Cum arata ?
Ochii ei - ii tin minte. E tulburator sa privesti in ochii oamenilor. Uneori nu vezi nimic. Alteori vezi prea multe. Ai ei erau insufletiti de teama. In momentul acela m-am gandit : locul ei nu e aici, va fugi din clipa in clipa. Ochii aceia...ochii aceia m-au facut sa ma retrag in mine.
Ai iubit-o ?
Nu. Am iubit o fiinta impletita din mintea mea, dar care purta chipul ei. In gandurile mele, ea nu avea demoni, ci flori prinse in par si un zambet schitat pe buze. Ma gandeam cum ar fi sa-mi devina refugiu, dar inauntrul ei avea prea multe fantome ca sa ma mai primeasca si pe mine.
Daca ai avea ocazia sa repeti ziua aceea, ce ai schimba ?
Totul. I-as cuprinde mai strans trupul tremurand in brate. Mi-as lipi obrazul de pieptul ei si i-as asculta demonii. As inceta sa iubesc reveria ei, persoana care nu exista, si as privi-o in sfarsit pentru ceea ce este.
Regreti ce s-a intamplat ?
Mai mult decat orice. Nu-mi voi putea spala niciodata sangele ei de pe maini. Ea nu va putea sa-si suprime fantoma mea din minte.
Daca ai putea sa o vezi din nou, ce i-ai spune ?
Ca iubesc fiecare parte din ea pe care o uraste. Pana si cicatricile. I-as spune sa inceteze sa fuga, pentru ca nu va ajunge nicaieri. I-as spune…
Vorbeste cu ea, nu cu mine.
Te rog, ai grija de tine. N-a fost vina ta ca am plecat, chiar daca crezi asta. Meriti mai mult, iar eu am fost un egoist. Te rog, uita-ma, uita ziua aceea si hai sa o luam de la capat. Voi incerca sa-ti duc o parte din demoni.
O vezi acum ? Realitatea , si nu reveria ?
O vad cu ochii mintii. Si-mi rupe inima. Voi afla vreodata ce s-a intamplat cu ea? Nu, nu cred. E prea tarziu. Ea e mult prea departe.
No comments:
Post a Comment